Material

Fundal sonor:

Nu mai țin minte despre ce vroiam să scriu, țin minte doar că vroiam să scriu. E și ăsta un mod de a te descărca… De a-ți exprima frământările sufletești și de a afla că nu ești singur.

Suntem ființe foarte complexe, noi oamenii. Nu cred că mai există o specie care să zică ceva cu gura, și altceva cu trupul. Sau cu mers biped.. Adică mai sunt, da’ puține. E ciudat mersul ăsta biped. Am fi loserii junglei dacă nu am fi stat în orașe.

Oare animalele au rușine? Sau orgoliu? Pisicile da. Pisicile sigur au orgoliu. Da-mi plac. Mai ales puii. Sunt așa drăguți..

Oare noi, oamenii, putem să alegem cine să fim, sau suntem așa cum ne-am născut? Oare oamenii buni sunt buni pentru că s-au luptat cu ei înșiși și au făcut fapte bune, sau sunt buni că așa sunt ei, așa s-au născut, așa le e scris în gene? Oare eu dacă aleg mâine să fiu determinată, o să fiu determinată că așa am ales sau m-am născut cu dorința de a fi determinată? (Simt nevoia de un philosoraptor aici.)

Devin sceptică

În lunga călătorie spre autocunoaștere, am ajuns să am așa cât de cât o idee cam cine sunt, cam ce trăsături prezintă personalitatea mea.

Știu, de exemplu, că sunt realistă, mă consum mai mult cu ce știu că este, și nu cu ce ar fi putut să fie sau ce nu este. Dacă văd un pahar pe jumătate cu apă, mă gândesc că probabil nu e votcă sau țuică, și nu o beau decât dacă mi-e sete.

Mai știu că sunt dispusă să muncesc pentru ceva, dacă am motivație. Deci nu sunt leneșă. (Doar energy-efficient )

Nu-mi place să spăl vasele, decât dacă sunt în vizită la cineva.

Îmi place Bon Jovi, Green Day, Disturbed.. Probabil că și altele, dar încă nu am reușit să le ascult. (Am descoperit recent muzica.. Nu știu ce făceam până acuma, dar nu prea ascultam muzică.)

Mă simt bine când ajut pe cineva. Vreau să “make a difference” (în română e too mainstream).

Și acuma că nu mai știu ce să mai spun despre mine, să trec la subiect. Am observat că devin din ce în ce mai sceptică. Adică cred că sunt sceptică de când m-am născut, dar abia acuma realizez.

Tind să nu cred în destin, fantome, magie, vampiri, etc.. Nu spun cu siguranță că nu există, știu că se poate să mă înșel, dar eu asta cred acuma. Sau mai bine zis nu cred.

Cred că oamenii și celelalte organisme au evoluat și au supraviețuit prin selecție naturală și prin adaptare. Nu cred că Pământul e centrul Universului și nu cred că zidirea Anei a făcut ca Monastirea Argeșului să nu se dărâme (asta fac la română acuma:D).

Cred că lumea e un haos și toți suntem aici “la nimereală”. Mi se pare că totul e prea random ca să fie controlate de ceva sau cineva.

Oameni buni mor de foame, că s-au născut într-o țară săracă, oameni nașpa au tot ce-și doresc. Sunt și oameni nașpa care mor de foame, sunt și oameni buni care au de toate. Nu cred că se va face dreptate în viața de apoi. Nu știu ce există sau dacă există ceva după moarte.

Cred că viața e nedreaptă și atât. Și fiecare supraviețuiește cum poate.

Afaceri în familie

Intră mama, începe să danseze..

Mama: Mi-a pus bunică-tu un păhărel de țuică, sunt veselă..

Eu: Acum e momentul! Mă lași sâmbătă la Vița de vie? Nu vreau bani, doar că stau până mai târziu..?:D:D

Mama: Dacă vii joi la protest.

Eu: Done!

Nu-mi mai pasă

Înainte mă consumam dacă zicea cineva ceva urât despre mine. Mă chinuiam să mă comport cât mai frumos cu toată lumea, să fiu amabilă, drăguță, sociabilă. Nu vroiam, și nu vreau nici acuma, să mă cert cu nimeni. Trăiam în lumea mea imaginară în care credeam că se poate să te înțelegi bine cu toată lumea, să fie liniște și pace..

Acuma nu-mi mai pasă. De fapt, nu-mi mai pasă de mult, dar blogul nu e up-to-date. De fapt, încerc de mult să nu-mi pese.

Nu mă mai chinui să mă comport într-un anumit fel, doar ca să nu se supere cineva. Vreau să fiu în primul rând sinceră față de mine însămi. Asta sunt eu, take it or leave it. I’m done trying to please everybody.

 

Parolat: Ielău!

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

I hate doing something I have to do when I don’t want to do it

Făceam ordine prin caiete (ştiţi, începe şcoala & stuff…) şi am găsit o hârtiuţă pe care am scris ceva anul trecut, când trebuia să îmi învăţ la istorie şi nu aveam, pur şi simplu, chef:

I hate doing something I have to do when I don’t want to do it.

I can feel my personality shrinking down every time I make myself do something I don’t want to.

Every bone in my body… My soul, my heart and my subconscious are finally agreeing… But my brain overrules them all.

I’m turning into a robot…

I must be a sadist.

My brain is torturing my soul.

It’s TORTURE! Pure torture!

 

 

 

Plouă, plouă, plouă peste inima mea

Îmi menţin părerea că “vreme schimbătoare” e pleonasm. Vremea se schimbă. Că de aia e vreme.

Ieri a fost cald afară. Ca şi azi, ca şi alaltăieri. Doar că ieri, după ce a fost cald, a început să plouă. Şi cum sunt eu norocoasă aşa de felul meu, m-a prins ploaia pe drum. Nu s-a putut să plouă în timpul filmului şi să se termine când să merg eu spre casă. Nu, a început fix când am plecat şi s-a oprit după 10 minute după ce am ajuns acasă leoarcă. Dar am supravieţuit.

Ca orice ploaie, a început cu câteva picături. Mare filozoafă, îi zic eu Roxanei: “Hainele ţi le splei, deci le uzi. Tu faci baie, deci te uzi, nu? Nu ne topim de la câteva picături. Hai să mergem.”

În fine, pe drum a început să plouă şi mai tare şi cum eram deja oleacă ude, am zis că de-acuma e tot aia. Mai fugeam, mai săream în bălţi, mai făceam din mână la maşinile care ne claxonau.. Partea bună e că m-am distrat, chiar îmi place să merg prin ploaie.

Cum sunt all-about-giving, urmează un:

Ghid de supravieţuire pe timp de ploaie

Eşti afară, te bucuri de viaţă, când o simţi: picătura de apă de pe obraz. “O, nu!”, începi să te panichezi. Nu te aşteptai la asta. Simţi adrenalina cum îţi curge prin vene. Simţi cum îţi creşte frecvenţa cardiacă. Repeţi în gând numărul de la salvare, te gândeşti la ce-i mai rău…

Dacă te regăseşti în descrierea de mai sus, înseamnă că viaţa ta o să se schimbe pentru totdeauna. Iată ce trebuie să faci:

În primul rând, păstrează-ţi calmul. Gândeşte-te la un loc uscat în care să-ţi pui telefonul mobil. Dacă ai o geantă impermeabilă, te-ai scos. Altfel, nu ştiu, în chiloţi.

Apoi trebuie să gândeşti pozitiv. Imaginează-ţi că eşti într-un film, sau nu ştiu. Imaginează-ţi că faci duş cu hainele pe tine. Sau cântă în gând. Ideea e să te bucuri de ploaie şi să te gândeşti că o să te dai şmecher şi o să spui apoi “Vaaai m-a prins ieri o ploaie..”

Când ajungi acasă, calculează cea mai scurtă rută până la baie. Ia un lighean, dezbracă-te şi pune toate hainele ude înăuntru şi lasă-le aşa să mediteze. Pentru ele trebuie să fi fost o aventură. S-au udat pantru prima dată fără să ameţească.

După, recomand să faci un duş, ca să ştii o treabă. Poate că Universul vroia ca tu să faci un duş în ziua respectivă.

După ce te usuci şi te imbraci în haine uscate (recomand haine cât mai călduroase – nu uitaţi de şosete şi bluză cu mânecă lungă! – deseori mersul prin ploaie e o scurtătură spre răceală) fă-ţi un ceai, mănâncă ceva.

După ce te-ai asigurat că tu eşti ok şi că nu o să răceşti, urmeză partea cea mai frumoasă: curăţenia.

Ia un mop sau o cârpă şi şterge apa de pe hol, sau de unde ai mai lăsat apă.

După recomand să se cureţe papucii. Dacă sunt adidaşi şi oricum era cazul să îi spălaţi, puneţi-i direct în maşina de spălat. Dacă nu sunt tare murdari, îi curăţaţi cu o perie, îi mai clătiţi cu puţină apă şi după îi puneţi la uscat.

Hainele se storc, şi ori se pun la uscat (după ce se usucă urmând a fi puse în coşul de rufe, respectiv la spălat), ori se pun direct în maşina de spălat, în funcţie de dispoziţie. (Nu uitaţi să scoateţi tot ce aţi avut prin buzunare.)

Dacă eşti fată, probabil ai avut şi o geantă cu tine. Se scot absolut toate chestiuţele pe care le aveai în geantă (te poţi folosi de oportunitatea asta să mai faci şi ordine poate) şi se şterg cu un prosop sau se aruncă, după caz. În cazul în care geanta e impermeabilă/semi-permeabilă, se şterge suprafaţa ei tot cu un prosop. În caz contrar, se pune la uscat lângă celelalte haine.

Brânza mă-tii!

O să vi se pară ciudat, chiar incredibil, dar şi eu mă mai enervez câteodată. Aşa flegmatică cum sunt. (Da, mă bucur că am descoperit ce temperament am.)

Eu când mă enervez uneori nu fac nimic. Sunt calmă şi răbdătoare cu toată lumea, în ciuda faptului că am mai spus acelaşi lucru de 100 de ori înainte şi tot nu s-a înţeles.

Alteori, dacă sunt ff nervoasă şi fiecare lucru care nu îmi convine îmi mai adaugă alţi nervi peste nervii respectivi, plâng. De obicei aştept să ajung acasă, nu-mi place să atrag atenţia (plângând). Mă duc acasă şi încep aşa să plâng de una singură degeaba. Dup-aia mă calmez.

Unice sunt însă momentele în care, de nervi, înjur. De cele mai multe ori şochez lumea. Eu sunt mai domnişoară aşa şi de obicei nu înjur; nu se poate spune că fumez (mai trag câte un fum de la var-mea, când mă simt şmecheră, dar, în medie, cred că fumez 3 ţigări pe an); nici nu prea beau..

Revenind, mă întrebam de ce mă calmează înjurătura. Nu numai pe mine, sunt mai mulţi care se calmează după ce înjură.

Căci, dpdv fiziologic, e la fel ca atunci când spui orice alt cuvânt. De ce nu reuşesc să mă calmez ţipând “mulţumeeeeeeeeeeeeeeeesc”, de exemplu?

Soluţia pe care am găsit-o se bazează pe o teorie care susţine că omului îi place să încalce regulile. Seamănă cu Teoria fructului interzis. E pur şi simplu aşa de cool să nu faci ce ar trebui să faci şi să faci ce nu ar trebui să faci. Pe această teorie se bazează şi industria ţigărilor, în opinia mea. Şi a fast foodului. Şi existenţa notelor proaste. Şi tot ei se datorează majoritatea divorţurilor. Şi mulţi oameni nu ar mai fi existat dacă această teorie ar fi fost falsă.

Eu cred că, ca atunci când mâncăm ciocolată, şi când înjurăm sau facem ceva care “încalcă regulile”, se eliberează în creierul nostru enzime care ne dau senzaţia de plăcere, ne fac să fim fericiţi. Aceste enzime, cred eu, ne fac şi să ne calmăm.

Dilemă

Acum câţiva ani, după o vizită interesantă la Policlinica Industrială, viaţa mea avea să se schimbe: se părea că am nevoie de ochelari. Motivul este încă un mister neelucidat (nu există dovezi că stăteam până la 4 noaptea să citesc la lumina telefonului).

Am purtat eu ochelarii 16/24 (nu ştiu cum faceţi voi, dar a purta ochelari când dormi e ca şi cum ai da cu spray în RATP: useless and disappointing) până m-am cam plictisit aşa de ei, după care îi purtam doar când îmi mai aduceam aminte… După care îi purtam doar când îşi mai aducea aminte mama…

În prezent îi port prin casă şi la şcoală în ora de mate (se pare că, nu-mi explic cum, dar contează ce cifre copii de pe tablă).

Revenind la titlu, respectiv la subiect: picăturile de astăzi de la oftalmolog mi-au deschis ochii (şi la propriu, şi la figurat) şi m-au făcut să-mi pun următoarea problemă:

Să spunem că nu port de obicei ochelarii.

Dacă îi port atunci când mă duc la oftalmolog, e de bun-simţ sau e ipocrizie?

Pentru că, pe de-o parte, dacă de obicei nu îi port, de ce să mă prefac că i-aş purta doar atunci când mă duc la doctor?

Pe de altă parte, având în vedere că doctorul mi-a spus să îi port, ar fi de bun-simţ ca măcar atunci când mă duc la el la consult să îi port…

Îmi înţelegeţi dilema?

Drepturile omului

Făceam un proiect la istorie şi am dat peste filmuleţul ăsta şi mi se pare foarte mişto:

Am găsit şi un link dacă vă interesează mai multe despre Declaraţia universală a drepturilor omului.