I’m in no hurry to grow up

Eram fericită când eram mică. Nu-mi puneam probleme prea mari. Era totul mult mai simplu. Mă duceam la şcoală, îmi făceam temele, mă jucam.

Fac parte din generaţia care s-a născut în anii ’90 (ăia care se laudă pe 9gag), care ieşea afară şi se împrietenea pur şi simplu cu ceilalţi copii care ieşeau afară să se joace. Am purtat şi eu cheia la gât, să nu o pierd când mă jucam raţele şi vânătorii, de-a v-aţi ascunselea, adevăr sau provocare, flori fete sau baieţi (melodii sau cântăreţi) sau altele. Cântam Andre, mă îmbrăcam în roz, mă jucam cu păpuşile, mâncam pufuleţi Gusto şi gumă Stress, mă uitam la desene cu Goku, mă jucam jocuri pe televizor (ţin minte că jocul meu preferat era Battle City, îmi plăcea să construiesc pereţii cum îmi convenea mie, şi omoram toate tancurile fără ca ele să mă atingă şi mă bucuram aşa de tare). Vara stăteam pe o pătură în faţa scării şi făceam haine pentru păpuşi. Veneau şi alte fete din bloc şi făceam schimb de haine şi papuci..

Calculator şi net nu am avut decât mai târziu, prin gimnaziu. Nici telefon mobil. Vai, ce interesant a fost când am intrat prima data pe chatul de la mess, şi am vorbit în engleză cu un tip de 21 de ani din India! Sau când jucam trivia pe oDC.. Nu auzisem pe atunci de filelist şi bittorrent. Stăteam zile întregi să luăm un film. Ehe, ce vremuri..

Mi-am amintit de id-ul meu de la 11 ani: floricica_rozioara )…

Nu pot să cred că acuş fac 18 ani, asta însemnând că sunt adult, că am aceleaşi drepturi cu părinţii mei, cuvântul meu e egal cu al lor (bine, ştiu că nu e, dar teoretic..).

Ştiu că am crescut, dar vreau să mă bucur cât mai pot, măcar de adolescenţă, să port blugi şi adidaşi, să stau pe 9gag şi pe facebook, să râd, să-mi cheltui toţi banii, să fac lucruri prosteşti şi ciudate, să am ce povesti după..

I’m in no hurry to grow up. Am timp tot restul vieţii să fiu responsabilă, să port tocuri şi să mă aranjez. Vreau să profit cât mai pot de adolescenţă, dacă copilăria a trecut aşa de repede.

Echilibru

Eu am aşa o părere bunicică despre mine. Mi se pare că-s ok, aşa ca om. Sunt o persoană de treabă. Încerc să nu judec, să fiu tolerantă, open-minded. Există persoane mult mai bune decât mine şi persoane mai naşpa decât mine.

De multe ori sunt totuşi ambivalentă. Cred că trebuia să fiu 2 persoane diferite. Există, pe de-o parte, Responsable Saby, care vrea să aibă note mari la şcoală, să participe la proiecte importante, să se ţină de treabă, să aibă un CV de 5 pagini (am văzut şi mai lungi la unii colegi de şcoală), să fie bine organizată, să mănânce sănătos, să facă gimnastică în fiecare seară, să nu piardă timpul & stuff. (Am putea-o numi şi Boring Saby.) Şi mai este, pe de altă parte, Laid-Back Saby (sau Fun Saby), căreia îi place să mănânce ciocolată, să iasă cu prietenii şi să danseze toată noaptea şi apoi să doarmă până după-amiaza şi să stea toată ziua în pijamale, să se uite la filme, să stea pe 9gag.

Sunt mereu într-un conflict interior, între cele 2 Saby. E obositor. Orice alegere pe care o fac, o parte din mine nu e mulţumită. (Cred că am probleme psihice.)

Soluţia mea e să ajung cumva la un compromis, între mine şi mine. Şi am aşa un fel de sistem. De exemplu, îmi scriu la 1-2 obiecte mai importante, şi la restul nu. Sau am voie să mănânc ciocolată, dar la micul dejun. Sau dacă am ieşit vineri şi sâmbătă, duminică mai stau acasă să mai şi scriu ceva. Încerc să găsesc un echilibru. Până acum nu prea funcţionează…

Material

Fundal sonor:

Nu mai țin minte despre ce vroiam să scriu, țin minte doar că vroiam să scriu. E și ăsta un mod de a te descărca… De a-ți exprima frământările sufletești și de a afla că nu ești singur.

Suntem ființe foarte complexe, noi oamenii. Nu cred că mai există o specie care să zică ceva cu gura, și altceva cu trupul. Sau cu mers biped.. Adică mai sunt, da’ puține. E ciudat mersul ăsta biped. Am fi loserii junglei dacă nu am fi stat în orașe.

Oare animalele au rușine? Sau orgoliu? Pisicile da. Pisicile sigur au orgoliu. Da-mi plac. Mai ales puii. Sunt așa drăguți, îmi vine să-i mănânc.

Oare noi, oamenii, putem să alegem cine să fim, sau suntem așa cum ne-am născut? Oare oamenii buni sunt buni pentru că s-au luptat cu ei înșiși și au făcut fapte bune, sau sunt buni că așa sunt ei, așa s-au născut, așa le e scris în gene? Oare eu dacă aleg mâine să fiu determinată, o să fiu determinată că așa am ales sau m-am născut cu dorința de a fi determinată? (Simt nevoia de un philosoraptor aici.)

Devin sceptică

În lunga călătorie spre autocunoaștere, am ajuns să am așa cât de cât o idee cam cine sunt, cam ce trăsături prezintă personalitatea mea.

Știu, de exemplu, că sunt realistă, mă consum mai mult cu ce știu că este, și nu cu ce ar fi putut să fie sau ce nu este. Dacă văd un pahar pe jumătate cu apă, mă gândesc că probabil nu e votcă sau țuică, și nu o beau decât dacă mi-e sete.

Mai știu că sunt dispusă să muncesc pentru ceva, dacă am motivație. Deci nu sunt leneșă. (Doar energy-efficient )

Nu-mi place să spăl vasele, decât dacă sunt în vizită la cineva.

Îmi place Bon Jovi, Green Day, Disturbed.. Probabil că și altele, dar încă nu am reușit să le ascult. (Am descoperit recent muzica.. Nu știu ce făceam până acuma, dar nu prea ascultam muzică.)

Mă simt bine când ajut pe cineva. Vreau să “make a difference” (în română e too mainstream).

Și acuma că nu mai știu ce să mai spun despre mine, să trec la subiect. Am observat că devin din ce în ce mai sceptică. Adică cred că sunt sceptică de când m-am născut, dar abia acuma realizez.

Tind să nu cred în destin, fantome, magie, vampiri, etc.. Nu spun cu siguranță că nu există, știu că se poate să mă înșel, dar eu asta cred acuma. Sau mai bine zis nu cred.

Cred că oamenii și celelalte organisme au evoluat și au supraviețuit prin selecție naturală și prin adaptare. Nu cred că Pământul e centrul Universului și nu cred că zidirea Anei a făcut ca Monastirea Argeșului să nu se dărâme (asta fac la română acuma:D).

Cred că lumea e un haos și toți suntem aici “la nimereală”. Mi se pare că totul e prea random ca să fie controlate de ceva sau cineva.

Oameni buni mor de foame, că s-au născut într-o țară săracă, oameni nașpa au tot ce-și doresc. Sunt și oameni nașpa care mor de foame, sunt și oameni buni care au de toate. Nu cred că se va face dreptate în viața de apoi. Nu știu ce există sau dacă există ceva după moarte.

Cred că viața e nedreaptă și atât. Și fiecare supraviețuiește cum poate.

Afaceri în familie

Intră mama, începe să danseze..

Mama: Mi-a pus bunică-tu un păhărel de țuică, sunt veselă..

Eu: Acum e momentul! Mă lași sâmbătă la Vița de vie? Nu vreau bani, doar că stau până mai târziu..?:D:D

Mama: Dacă vii joi la protest.

Eu: Done!

Nu-mi mai pasă

Înainte mă consumam dacă zicea cineva ceva urât despre mine. Mă chinuiam să mă comport cât mai frumos cu toată lumea, să fiu amabilă, drăguță, sociabilă. Nu vroiam, și nu vreau nici acuma, să mă cert cu nimeni. Trăiam în lumea mea imaginară în care credeam că se poate să te înțelegi bine cu toată lumea, să fie liniște și pace..

Acuma nu-mi mai pasă. De fapt, nu-mi mai pasă de mult, dar blogul nu e up-to-date. De fapt, încerc de mult să nu-mi pese.

Nu mă mai chinui să mă comport într-un anumit fel, doar ca să nu se supere cineva. Vreau să fiu în primul rând sinceră față de mine însămi. Asta sunt eu, take it or leave it. I’m done trying to please everybody.

Ielău!

Long time no see.. I don’t care.

Am lucruri mai importante de spus. Ca de exemplu, tanana, dau la PSIHOLOGIE!

Nu vreau să mă gândesc la câte posturi am scris cu diferitele mele planuri de viitor. La fel cum nu vreau să mă gândesc de câte ori m-am răzgândit şi re-răzgândit în legătură cu ce “să mă fac când voi fi mare”…

Multă lume mi-a zis că mă stresez degeaba şi prea tare, că mai am timp. Dar nu ştiu, mie mi se pare foarte importantă o decizie ca asta. De ea va depinde tot viitorul meu, tot restul vieţii mele. Dacă îmi aleg o facultate greşită, mă angajez apoi la un serviciu care nu o să-mi placă, în loc să fac ceva care mi-ar fi plăcut şi la care aş fi fost mai bună.

Poţi să te retragi de la o facultate dacă nu o să ţi se potrivescă sau să nu te angajezi neapărat in domeniul în care ai facultatea, dar asta mi se pare iar o chestie naşpa. Învăţ ani de zile degeaba..

Problema mea e că nu ştiu ce îmi place să fac sau la ce aş fi bună. Unii au talent la desen, alţii cântă, altora le place matematica, alţii sunt creativi şi se pricep la română. Eu: none of the above. Nu sunt nici bună, nici proastă, nici la mate, nici la română, nici la desen, nici la istorie, nimic! Ceea ce face întrebarea “Ce vrei să te faci când vei fi mare?” cu atât mai grea. De unde să ştiu?

În fine, ideea e că mi-a plăcut mereu să observ oamenii, să interpretez ceea ce fac, să încerc să înțeleg la ce se gândesc, cum se simt, prin ce trec…

Nu știu dacă am mai scris despre asta, și mi-e lene să caut. Acum ceva timp am citit, din întâmplare, din manualul de antreprenorială atribuțiile directorului de personal. Scria lucruri ca „să verifice contractele de muncă, să se asigure că este respectată legea; să aprobe cererile angajaților; să se ocupe de interviuri și angajări; să coordoneze activitatea angajaților” and stuff like that. Și mă și vedeam la biroul meu bej, îmbrăcată în fustă și cămașa așa, very office, făcând ordine în contracte. Mă gândeam că îți trebuie răbdare pentru asta, să fii bine organizat, să știi să comunici bine cu oamenii, să fii tolerant, open-minded, flexibil, trăsături pe care îmi place să cred că le am.

Deci cam asta e: liceu, psihologie ș-oi mai vedea..

I hate doing something I have to do when I don’t want to do it

Făceam ordine prin caiete (ştiţi, începe şcoala & stuff…) şi am găsit o hârtiuţă pe care am scris ceva anul trecut, când trebuia să îmi învăţ la istorie şi nu aveam, pur şi simplu, chef:

I hate doing something I have to do when I don’t want to do it.

I can feel my personality shrinking down every time I make myself do something I don’t want to.

Every bone in my body… My soul, my heart and my subconscious are finally agreeing… But my brain overrules them all.

I’m turning into a robot…

I must be a sadist.

My brain is torturing my soul.

It’s TORTURE! Pure torture!

Plouă, plouă, plouă peste inima mea

Îmi menţin părerea că “vreme schimbătoare” e pleonasm. Vremea se schimbă. Că de aia e vreme.

Ieri a fost cald afară. Ca şi azi, ca şi alaltăieri. Doar că ieri, după ce a fost cald, a început să plouă. Şi cum sunt eu norocoasă aşa de felul meu, m-a prins ploaia pe drum. Nu s-a putut să plouă în timpul filmului şi să se termine când să merg eu spre casă. Nu, a început fix când am plecat şi s-a oprit după 10 minute după ce am ajuns acasă leoarcă. Dar am supravieţuit.

Ca orice ploaie, a început cu câteva picături. Mare filozoafă, îi zic eu Roxanei: “Hainele ţi le splei, deci le uzi. Tu faci baie, deci te uzi, nu? Nu ne topim de la câteva picături. Hai să mergem.”

În fine, pe drum a început să plouă şi mai tare şi cum eram deja oleacă ude, am zis că de-acuma e tot aia. Mai fugeam, mai săream în bălţi, mai făceam din mână la maşinile care ne claxonau.. Partea bună e că m-am distrat, chiar îmi place să merg prin ploaie.

Cum sunt all-about-giving, urmează un:

Ghid de supravieţuire pe timp de ploaie

Eşti afară, te bucuri de viaţă, când o simţi: picătura de apă de pe obraz. “O, nu!”, începi să te panichezi. Nu te aşteptai la asta. Simţi adrenalina cum îţi curge prin vene. Simţi cum îţi creşte frecvenţa cardiacă. Repeţi în gând numărul de la salvare, te gândeşti la ce-i mai rău…

Dacă te regăseşti în descrierea de mai sus, înseamnă că viaţa ta o să se schimbe pentru totdeauna. Iată ce trebuie să faci:

În primul rând, păstrează-ţi calmul. Gândeşte-te la un loc uscat în care să-ţi pui telefonul mobil. Dacă ai o geantă impermeabilă, te-ai scos. Altfel, nu ştiu, în chiloţi.

Apoi trebuie să gândeşti pozitiv. Imaginează-ţi că eşti într-un film, sau nu ştiu. Imaginează-ţi că faci duş cu hainele pe tine. Sau cântă în gând. Ideea e să te bucuri de ploaie şi să te gândeşti că o să te dai şmecher şi o să spui apoi “Vaaai m-a prins ieri o ploaie..”

Când ajungi acasă, calculează cea mai scurtă rută până la baie. Ia un lighean, dezbracă-te şi pune toate hainele ude înăuntru şi lasă-le aşa să mediteze. Pentru ele trebuie să fi fost o aventură. S-au udat pantru prima dată fără să ameţească.

După, recomand să faci un duş, ca să ştii o treabă. Poate că Universul vroia ca tu să faci un duş în ziua respectivă.

După ce te usuci şi te imbraci în haine uscate (recomand haine cât mai călduroase – nu uitaţi de şosete şi bluză cu mânecă lungă! – deseori mersul prin ploaie e o scurtătură spre răceală) fă-ţi un ceai, mănâncă ceva.

După ce te-ai asigurat că tu eşti ok şi că nu o să răceşti, urmeză partea cea mai frumoasă: curăţenia.

Ia un mop sau o cârpă şi şterge apa de pe hol, sau de unde ai mai lăsat apă.

După recomand să se cureţe papucii. Dacă sunt adidaşi şi oricum era cazul să îi spălaţi, puneţi-i direct în maşina de spălat. Dacă nu sunt tare murdari, îi curăţaţi cu o perie, îi mai clătiţi cu puţină apă şi după îi puneţi la uscat.

Hainele se storc, şi ori se pun la uscat (după ce se usucă urmând a fi puse în coşul de rufe, respectiv la spălat), ori se pun direct în maşina de spălat, în funcţie de dispoziţie. (Nu uitaţi să scoateţi tot ce aţi avut prin buzunare.)

Dacă eşti fată, probabil ai avut şi o geantă cu tine. Se scot absolut toate chestiuţele pe care le aveai în geantă (te poţi folosi de oportunitatea asta să mai faci şi ordine poate) şi se şterg cu un prosop sau se aruncă, după caz. În cazul în care geanta e impermeabilă/semi-permeabilă, se şterge suprafaţa ei tot cu un prosop. În caz contrar, se pune la uscat lângă celelalte haine.

Brânza mă-tii!

O să vi se pară ciudat, chiar incredibil, dar şi eu mă mai enervez câteodată. Aşa flegmatică cum sunt. (Da, mă bucur că am descoperit ce temperament am.)

Eu când mă enervez uneori nu fac nimic. Sunt calmă şi răbdătoare cu toată lumea, în ciuda faptului că am mai spus acelaşi lucru de 100 de ori înainte şi tot nu s-a înţeles.

Alteori, dacă sunt ff nervoasă şi fiecare lucru care nu îmi convine îmi mai adaugă alţi nervi peste nervii respectivi, plâng. De obicei aştept să ajung acasă, nu-mi place să atrag atenţia (plângând). Mă duc acasă şi încep aşa să plâng de una singură degeaba. Dup-aia mă calmez.

Unice sunt însă momentele în care, de nervi, înjur. De cele mai multe ori şochez lumea. Eu sunt mai domnişoară aşa şi de obicei nu înjur; nu se poate spune că fumez (mai trag câte un fum de la var-mea, când mă simt şmecheră, dar, în medie, cred că fumez 3 ţigări pe an); nici nu prea beau..

Revenind, mă întrebam de ce mă calmează înjurătura. Nu numai pe mine, sunt mai mulţi care se calmează după ce înjură.

Căci, dpdv fiziologic, e la fel ca atunci când spui orice alt cuvânt. De ce nu reuşesc să mă calmez ţipând “mulţumeeeeeeeeeeeeeeeesc”, de exemplu?

Soluţia pe care am găsit-o se bazează pe o teorie care susţine că omului îi place să încalce regulile. Seamănă cu Teoria fructului interzis. E pur şi simplu aşa de cool să nu faci ce ar trebui să faci şi să faci ce nu ar trebui să faci. Pe această teorie se bazează şi industria ţigărilor, în opinia mea. Şi a fast foodului. Şi existenţa notelor proaste. Şi tot ei se datorează majoritatea divorţurilor. Şi mulţi oameni nu ar mai fi existat dacă această teorie ar fi fost falsă.

Eu cred că, ca atunci când mâncăm ciocolată, şi când înjurăm sau facem ceva care “încalcă regulile”, se eliberează în creierul nostru enzime care ne dau senzaţia de plăcere, ne fac să fim fericiţi. Aceste enzime, cred eu, ne fac şi să ne calmăm.