Cheesy

Sunday, 17 February, 2013

growing up..

 

Oricât de tare îmi place să cred că m-am maturizat, oricât de mult îmi place să zic că nu mai port roz, ca la grădiniță, că nu mai ascult muzică cheesy despre the perfect love, că așa ceva nu există, că filmele care îmi plăceau mult în gimnaziu nu au nici cea mai mică legătură cu realitatea and so on, realizez că încă este o parte din mine căreia mereu o să-i placă lucrurile care îmi plăceau înainte. Înainte de ce oare?… Înainte, când nu simțeam că am nimic de demonstrat ca să fiu acceptată. Când being myself was good enough, când încă nu îmi spălase nimeni creierul și nu mă făcuse să cred că trebuie să demonstrez că sunt mai bună decât ceilalți. I miss that. Dar deviez de la subiect.

Ideea era că, for some reason, încerc să par tough, în general. Încerc să-mi ascund defectele, să nu îmi vadă nimeni slăbiciunile, să par invincibilă. Și nu sunt singura, toată lumea face asta, pentru că așa e societatea în care trăim. Suntem toți într-o competiție, trebuie să fim mai buni, ca să muncim mai mult, ca să avem mai mult, ca să.. ce? Ca să fim fericiți? Sure, pentru că sigur o să fiu fericită cu următorul telefon scump pe care mi-l iau, dacă acuma nu sunt fericită cu cel pe care îl am. Și când o să apară altul și mai scump, nu o să îl vreau pe ăla și nu o să fiu iar nefericită cu ce am.

Cu toate acestea, mi-am dat seama că încă port pijamale roz, încă îmi plac cântecele cheesy despre cum unui băiat i se pare perfectă fata de care-i place și alte chestii care scot la iveală my soft side. Și cred că mereu o să-mi placă, pentru că lucrurile astea fac parte din mine, oricât aș încerca să le refulez. I’ll always have a soft side, we all do. Cu toții avem slăbiciunile noastre.

Rimel

Monday, 4 February, 2013

Sunt the farest thing from a makeup guru, nu prea știu eu așa de bine să mă machiez. Încerc chestii noi, dar, de obicei, nu-mi ies ochii la fel. Și în rarele momente în care îmi ies la fel ochii, îmi stă mai bine nemachiată decât cu ce am reușit eu să-mi fac. Ce mi-ar plăcea să am o soră în loc de fraierul ăsta de frate.. Să mă machieze și să facem schimb de haine și accesorii…

Revenind, nu sunt în măsură să dau sfaturi nimănui cu privire la machiat sau produse cosmetice. Însă am descoperit o chestie care mi se pare faină, și I’d like to share it, că e păcat să țin numai pentru mine inspirația de geniu pe care am avut-o.

Dacă suferi de sindromul gene-care-aproape-nu-se-pot-vedea-cu-ochiul-liber, ca mine, o chestie pe care ai putea să o faci este să te dai seara, înainte de culcare, cu ulei de ricin pe gene. După ce ți-ai curățat tenul, te-ai dat cu cremă and stuff (deși eu nu recomand să folosești decât chestii naturale pentru față – conservanții din creme pot să dăuneze, but then again, nu sunt în măsură să dau sfaturi dintr-astea), adaugi la rutina ta de seară și datul cu ulei de ricin pe gene.

Cum faci asta?

Soluția pe care am găsit-o eu e simplă: iei un rimel consumat, îl cureți bine-bine, și pui în el ulei de ricin. Seara, înainte de culcare, te dai pe gene. That simple. Nu-ți ia mai mult de 30 de secunde. Poți să te dai o zi da, una nu. Sau  să te dai o lună, după să iei o pauză de câteva luni… No rules, do as you like.

Uleiul de ricin e bun pentru păr, în general. Prin urmare, makes sense să aibă efecte pozitive asupra genelor. Le mărește volumul, face firul de păr mai sănătos and stuff.

Atenție să nu vă dați în ochi, dacă your common sense nu v-a spus asta deja.

Hope this helps. Good night!

Tea addict

Thursday, 15 November, 2012

Îmi place ceaiul. Ceaiul e bun și foarte sănătos. Mai ales dacă îl indulcești cu miere și îi pui lămâie. Cum îmi place să zic când îmi fac o cană de ceai: “It’s a cup of health!”/”Sănătate pură!” (mama nu știe engleză)

În ultima vreme beau cam 4 căni de ceai pe zi: dimineața ceai negru (să mă laud cu această ocazie că nu mai beau cafea – am înlocuit-o cu ceaiul negru), la școală îmi iau ceai de mentă, după-amiaza îmi fac un ceai verde și seara beau ceai de roiniță. Mi se pare că am găsit un echilibru.. Nu mi se pare că beau așa de mult, deși unii îmi zic tea addict. :))

Și chiar dacă ar fi o dependență, cred că ar fi cea mai sănătoasă dependență ever.

De obicei, dependența de un anumit lucru este determinată de sentimentele pe care le ai în momentul în care fumezi țigara respectivă/bei paharul de alcool/ tragi gura de aer cu prelandez/ mănânci mac etc. Te face să te simți bine, chiar dacă este efectul direct al substanțelor ce determină eliminarea endorfinelor în creier, sau e doar starea pe care o asociezi tu – relaxare, uiți de griji, evadezi din viața reală, amâni momentul în care va trebui să iei decizii, mergi in your happy place, unde nu ai responsabilități, griji sau stres. E o pauză, un timp pentru tine, în care te relaxezi și faci doar ce vrei, ce-ți place.

Tot un fel de dependență pot să îmi dezvolt de la un simplu serial. M-am uitat zilele trecute la The Mentalist. Serialul e mișto, mai ales pentru mine, care sper să ajung într-o zi un fel de House care să poată citi oamenii după gesturi și îmbrăcăminte. Însă, când se termina un episod, eram așa tristă că trebuie să mă întorc la viața mea reală, care, comparativ cu ce se întâmplă în serial, sucks. Preferam să pun următorul serial decât să-mi scriu sau orice altceva ar fi trebuit să fac. Așa mi se întâmplă și cu ceaiul..

Pun “pauză” la viața reală, nu îmi pasă cât am de învățat, îmi bag picioarele și mă duc să-mi aprind o țigară, să iau o pauză, să mă relaxez. În cazul meu, îmi fac un ceai.

Dacă sunteți obișnuiți să citiți posturi bine structurate, cu introducere, argumente cu exemple, încheiere, care să prezinte în mod logic opinia în legătură cu un anumit subiect, you’re gonna have a bad time.

Am uitat să zic că am scris acest post în timp ce savuram o cană cu ceai..

Protected: Falling

Tuesday, 23 October, 2012

This content is password protected. To view it please enter your password below:

ÎMI PASĂĂĂ!!!!

Monday, 10 September, 2012

To be or not to be a vegetable. O oaie din turmă. A trăi în “bancul de heringi”…

Postul ăsta nu o să mă facă să par cool. Din contra. Îmi este rușine să recunosc că de multe ori nu spun ce am în gând ca să nu cumva să risc să nu par cool.. În ochii cui? îmi dau seama acuma. Fix în ochii oilor din a căror turmă nu vreau să fac parte.

Când văd câte probleme sunt în lume (nu numai la noi în țară), mă simt copleșită. Ce pot eu să fac, dacă sunt țări în Africa în care se moare de foame?.. Sau dacă oamenii își strică singuri mediul în care trăiau bine? .. Sau dacă guvernul fură?.. Sau dacă e plin de câini în cartier?.. Sau dacă avem drumuri nașpa? Mă duc mâine să asfaltez.

E foarte nașpa mai ales dacă ești ambițios, și chiar vrei să se cunoască atunci când faci ceva. Sau dacă ai 18 ani și ești elev. E normal să te ocupi în primul rând de tine, de nevoile tale.

Eu, care mă entuziasmez incredibil de tare și îmi imaginez 100 de modalități prin care aș putea face ceva, și devin deodată foarte energică și pasionată, mă gândesc și vorbesc numai despre asta. Adorm fericită, obosită, dar cu sufletul plin de energie. Adorm cu zâmbetul pe buze, planificând pașii ce trebuie urmați pentru îndeplinirea scopului. Și a doua zi îmi dau seama că ar trebui să mă dedic în totalitate acestei idei mărețe, și nici atunci nu e sigur dacă aș reuși să fac ceva. Iar mama m-a pus să fac curat, și săptămâna viitoare începe școala. În timp, îmi dau seama că nu prea am ce și cum să fac cu resursele pe care le am. Și așa moare altă idee.

Cad apoi într-o stare de semi-conștiență. Am scris eu cu italic, dar nu e așa gravă problema. Unii stau în starea asta toată viața și sunt mai fericiți decât mine.

So I become oblivious. Aleg să-mi port de grijă doar mie, că doar cam asta pot, right?

Wrong.

Ceva tot pot să fac. Nu pot să schimb deodată toată lumea, așa cum mi-aș dori. Însă ceva-ceva tot pot să fac. Și mă înscriu ca voluntar, mă implic în proiecte, fac sondaje… Mă opresc pe stradă când cineva mă întreabă dacă am 2 minute. Nu trec indiferentă pe lângă oportunitatea de a ajuta, mai ales dacă nu mă costă nimic. Îmi pasă de ce se întâmplă în jurul meu.

Nu înțeleg oamenii care trec așa prin școală, prin viață, fără să le pese de nimic. Adică nu de nimic, le pasă doar de chestiile superficiale, fără nimic substanțial. Care nu știu să răspundă dacă îi întrebi “Cum interpretezi tu versurile astea?” sau “Cine ești, ce fel de om ești?”. Care nu o să își pună nicio întrebare dacă vor citi acest post scris la 4 noaptea și mi-e somn noapte bună.

Umorul denotă inteligență

Thursday, 6 September, 2012

Nu m-am gândit la asta.

Mi-a spus Ioana (discuții la ora 6 dimineața, după o noapte de dat din cap). Eram în autobuz și când mi-a zis chestia aia am simțit cum mi se aprinde un beculeț în cap și luminează tot autobuzul, fix ca în desene.

“Da chiaaaaaaarr!!”, își zicea creierul meu obosit și puțin vesel, “am să scriu un post despre asta”.

Deci iată-mă scriind un post despre asta.

Problema e că, dacă atunci aveam multe idei, acum (3 zile mai târziu) am cam uitat tot, în afară de fraza-cheie din titlu.

Mi se pare destul de explicită. Dacă te duce capul să faci glume bune, înseamnă că te duce capul.

E posibil să fii inteligent chiar dacă nu ai simțul umorului.

Iar dacă ești amuzant, adică faci lumea să râdă de tine, asta nu înseamnă că ești inteligent. Ba posibil din contra, să râdă de cât ești de prost. Mai este și posibilitatea ca cei care râd să fie proști, și persoana de care râd să nu fi făcut nimic, dar asta-i altă poveste.

Meh, cam asta e. The end. Stay tuned.

 

Fill this out later

Sunday, 2 September, 2012

E deja 2 septembrie. Și eu care credeam că îmi marchez epicul început de a scrie din nou posturi pe data epică de 1 septembrie, prima zi de toamnă, care e anotimpul meu preferat…

Meh, pot să schimb data, la o adică, dar am zis că nu mai mint. (Ca-n bancul ăla, ”am zis…” )

Am zis că nu mai mint, decât în cazurile de super-necesitate. Uneori, e de 100 de ori mai ușor și convenabil să minți. Minciuna face parte din noi, din viața oamenilor. Dar prefer să nu mint, pentru că e greu și stresant, că trebuie să ții minte ce minciuni ai spus, și să le acoperi cu alte minciuni pe care trebuie iarăși să le ții minte… Mi-e lene să fac atâta efort în plus. Și nici nu prea mă pricep. Nu știu cum, dar mulți își dau seama că mint. Iar stresul e cel mai mare dușman al organismului, și eu vreau să am grijă de sănătatea mea. E un lucru foarte prețios.

Vroiam să povestesc o fază tare, deși probabil o știți, că am cam spus-o la toată lumea. O scriu și aici pentru sutele de oameni care îmi citesc blogul și nu mă cunosc.

Am făcut vara asta 18 ani (LA MULȚI ANI 2012!!!! ) și, ca orice persoană care face 18 ani, a trebuit să-mi schimb buletinul. Și for some legal reason, a trebuit să vină și mama cu mine.

Intrăm noi acolo, și primului om în uniformă pe care îl vede, îi zice mama:

-Bună ziua. Pentru cartea de indentitate..?

La care ăla, după ce se uită la noi, îi zice:

-Da? A făcut 14 ani?

Pa-pa-pa-pa-poker face.

Aaaanyway, am ieșit bine în poza de buletin. Ceea ce e șocant. Pe cine mai știți care să fi ieșit bine în poza de pe buletin?

Timpul zboară, apa trece, pietrele rămân. Trec a 12-a. Îmi vine să plâng. I don’t wanna grow up.

Anul ăsta o să treacă super repede. Tre’ să mă pun pe învățat.. Sper să pot să-mi readuc la viață inter-nerdul din gimnaziu. I-au ajuns 3 ani pauză.

Mă duc să mă culc. Noapte bună copilași.

I’m in no hurry to grow up

Friday, 16 March, 2012

Eram fericită când eram mică. Nu-mi puneam probleme prea mari. Era totul mult mai simplu. Mă duceam la şcoală, îmi făceam temele, mă jucam.

Fac parte din generaţia care s-a născut în anii ’90 (ăia care se laudă pe 9gag), care ieşea afară şi se împrietenea pur şi simplu cu ceilalţi copii care ieşeau afară să se joace. Am purtat şi eu cheia la gât, să nu o pierd când mă jucam raţele şi vânătorii, de-a v-aţi ascunselea, adevăr sau provocare, flori fete sau baieţi (melodii sau cântăreţi) sau altele. Cântam Andre, mă îmbrăcam în roz, mă jucam cu păpuşile, mâncam pufuleţi Gusto şi gumă Stress, mă uitam la desene cu Goku, mă jucam jocuri pe televizor (ţin minte că jocul meu preferat era Battle City, îmi plăcea să construiesc pereţii cum îmi convenea mie, şi omoram toate tancurile fără ca ele să mă atingă şi mă bucuram aşa de tare). Vara stăteam pe o pătură în faţa scării şi făceam haine pentru păpuşi. Veneau şi alte fete din bloc şi făceam schimb de haine şi papuci..

Calculator şi net nu am avut decât mai târziu, prin gimnaziu. Nici telefon mobil. Vai, ce interesant a fost când am intrat prima data pe chatul de la mess, şi am vorbit în engleză cu un tip de 21 de ani din India! Sau când jucam trivia pe oDC.. Nu auzisem pe atunci de filelist şi bittorrent. Stăteam zile întregi să luăm un film. Ehe, ce vremuri..

Mi-am amintit de id-ul meu de la 11 ani: floricica_rozioara :))…

Nu pot să cred că acuş fac 18 ani, asta însemnând că sunt adult, că am aceleaşi drepturi cu părinţii mei, cuvântul meu e egal cu al lor (bine, ştiu că nu e, dar teoretic..).

Ştiu că am crescut, dar vreau să mă bucur cât mai pot, măcar de adolescenţă, să port blugi şi adidaşi, să stau pe 9gag şi pe facebook, să râd, să-mi cheltui toţi banii, să fac lucruri prosteşti şi ciudate, să am ce povesti după..

I’m in no hurry to grow up. Am timp tot restul vieţii să fiu responsabilă, să port tocuri şi să mă aranjez. Vreau să profit cât mai pot de adolescenţă, dacă copilăria a trecut aşa de repede.

Echilibru

Tuesday, 6 March, 2012

Eu am aşa o părere bunicică despre mine. Mi se pare că-s ok, aşa ca om. Sunt o persoană de treabă. Încerc să nu judec, să fiu tolerantă, open-minded. Există persoane mult mai bune decât mine şi persoane mai naşpa decât mine.

De multe ori sunt totuşi ambivalentă. Cred că trebuia să fiu 2 persoane diferite. Există, pe de-o parte, Responsable Saby, care vrea să aibă note mari la şcoală, să participe la proiecte importante, să se ţină de treabă, să aibă un CV de 5 pagini (am văzut şi mai lungi la unii colegi de şcoală), să fie bine organizată, să mănânce sănătos, să facă gimnastică în fiecare seară, să nu piardă timpul & stuff. (Am putea-o numi şi Boring Saby.) Şi mai este, pe de altă parte, Laid-Back Saby (sau Fun Saby), căreia îi place să mănânce ciocolată, să iasă cu prietenii şi să danseze toată noaptea şi apoi să doarmă până după-amiaza şi să stea toată ziua în pijamale, să se uite la filme, să stea pe 9gag.

Sunt mereu într-un conflict interior, între cele 2 Saby. E obositor. Orice alegere pe care o fac, o parte din mine nu e mulţumită. (Cred că am probleme psihice.)

Soluţia mea e să ajung cumva la un compromis, între mine şi mine. Şi am aşa un fel de sistem. De exemplu, îmi scriu la 1-2 obiecte mai importante, şi la restul nu. Sau am voie să mănânc ciocolată, dar dimineață. Sau dacă am ieşit vineri şi sâmbătă, duminică mai stau acasă să mai şi scriu ceva. Încerc să găsesc un echilibru. Până acum nu prea funcţionează…

Material

Friday, 27 January, 2012

Fundal sonor:

Nu mai țin minte despre ce vroiam să scriu, țin minte doar că vroiam să scriu. E și ăsta un mod de a te descărca… De a-ți exprima frământările sufletești și de a afla că nu ești singur.

Suntem ființe foarte complexe, noi oamenii. Nu cred că mai există o specie care să zică ceva cu gura, și altceva cu trupul. Sau cu mers biped.. Adică mai sunt, da’ puține. E ciudat mersul ăsta biped. Am fi fost loserii junglei dacă nu am fi stat în orașe.

Oare animalele au rușine? Sau orgoliu? Pisicile da. Pisicile sigur au orgoliu. Da-mi plac. Mai ales puii. Sunt așa drăguți, îmi vine să-i mănânc.

Oare noi, oamenii, putem să alegem cine să fim, sau suntem așa cum ne-am născut? Oare oamenii buni sunt buni pentru că s-au luptat cu ei înșiși și au făcut fapte bune, sau sunt buni că așa sunt ei, așa s-au născut, așa le e scris în gene? Oare eu dacă aleg mâine să fiu determinată, o să fiu determinată că așa am ales sau m-am născut cu dorința de a fi determinată? (Simt nevoia de un philosoraptor aici.)

%d bloggers like this: