Pauzele lungi și scurte

Sunday, 10 March, 2013

Image

Când auzeam binecunoscuta frază: „Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”, mă gândeam că e doar o glumă. Dacă faci pauze lungi și dese, aloci mai mult timp pauzelor decât lucratului, deci, puțin probabil să fii productiv. Plus că, (noțiune învățată mai recent ce-i drept) primele 10 minute din orice activitate pe care o începi nu sunt deloc productive. E perioada de adaptare a organismului la noua activitate. Creierul își creează noi conexiuni, accesează anumite informații stocate în memoria ta. Caută, printre conexiunile prăfuite, o urmă de ceva cunoscut (limbaj expresiv, huh:> ).

Ce vroiam să spun e că am găsit o nouă interpretare frazei respective, în care chiar are sens. Ideea e următoarea: cu cât iei mai multe pauze și mai lungi, cu atât ești mai odihnit, deci capabil să lucrezi mai eficient și cu mai multă atenție. Însă cuvintele „lungi” și „dese” sunt termeni relativi, și aici intervine problema: ce unitate de măsură folosești pentru a determina influența lungimii pauzelor asupra eficienței? Și când devin pauzele dăunătoare productivității?

Rămân 3 cazuri: pauze scurte și rare, pauzele scurte și dese și pauzele lungi și rare.

Pauzele scurte și rare duc la epuizare, ceea ce nu e deloc eficient. Când ești obosit, un lucru îți poate lua de 2-3 ori mai mult decât în mod normal.

Pauzele scurte și dese, în opinia mea, nu fac decât să te deruteze. Nu ai timp să te odihnești, îți strică concentrarea, fiecărei pauze îi urmează o perioadă de reacomodare și e posibil să nu fii deloc eficient și să tragi de timp până la următoarea pauză, pentru că nu ai reușit să te odihnești complet.

And the winner is, după mine, pauzele lungi și rare. O pauză lungă te ajută să te odihnești complet, iar după aceasta să revii cu forțe noi și să reîncepi activitatea. Fiind rare, timpul alocat reacomodării va fi mai mic.

Cum spuneam, termenii „lung”, „scurt”, „des”, „rar” sunt termeni relativi. Acest post este făcut după interpretarea mea, my common sense. Puteți să nu fiți de acord cu mine, nu mă supăr.

 

Advertisements

Devin sceptică

Monday, 23 January, 2012

În lunga călătorie spre autocunoaștere, am ajuns să am așa cât de cât o idee cam cine sunt, cam ce trăsături prezintă personalitatea mea.

Știu, de exemplu, că sunt realistă, mă consum mai mult cu ce știu că este, și nu cu ce ar fi putut să fie sau ce nu este. Dacă văd un pahar pe jumătate cu apă, mă gândesc că probabil nu e votcă sau țuică, și nu o beau decât dacă mi-e sete.

Mai știu că sunt dispusă să muncesc pentru ceva, dacă am motivație. Deci nu sunt leneșă. (Doar energy-efficient :))

Nu-mi place să spăl vasele, decât dacă sunt în vizită la cineva.

Îmi place Bon Jovi, Green Day, Disturbed.. Probabil că și altele, dar încă nu am reușit să le ascult. (Am descoperit recent muzica.. Nu știu ce făceam până acuma, dar nu prea ascultam muzică.)

Mă simt bine când ajut pe cineva. Vreau să “make a difference” (în română e too mainstream).

Și acuma că nu mai știu ce să mai spun despre mine, să trec la subiect. Am observat că devin din ce în ce mai sceptică. Adică cred că sunt sceptică de când m-am născut, dar abia acuma realizez.

Tind să nu cred în destin, fantome, magie, vampiri, etc.. Nu spun cu siguranță că nu există, știu că se poate să mă înșel, dar eu asta cred acuma. Sau mai bine zis nu cred.

Cred că oamenii și celelalte organisme au evoluat și au supraviețuit prin selecție naturală și prin adaptare. Nu cred că Pământul e centrul Universului și nu cred că zidirea Anei a făcut ca Monastirea Argeșului să nu se dărâme (asta fac la română acuma:D).

Cred că lumea e un haos și toți suntem aici “la nimereală”. Mi se pare că totul e prea random ca să fie controlate de ceva sau cineva.

Oameni buni mor de foame, că s-au născut într-o țară săracă, oameni nașpa au tot ce-și doresc. Sunt și oameni nașpa care mor de foame, sunt și oameni buni care au de toate. Nu cred că se va face dreptate în viața de apoi. Nu știu ce există sau dacă există ceva după moarte.

Cred că viața e nedreaptă și atât. Și fiecare supraviețuiește cum poate.

Îmi menţin părerea că “vreme schimbătoare” e pleonasm. Vremea se schimbă. Că de aia e vreme.

Ieri a fost cald afară. Ca şi azi, ca şi alaltăieri. Doar că ieri, după ce a fost cald, a început să plouă. Şi cum sunt eu norocoasă aşa de felul meu, m-a prins ploaia pe drum. Nu s-a putut să plouă în timpul filmului şi să se termine când să merg eu spre casă. Nu, a început fix când am plecat şi s-a oprit după 10 minute după ce am ajuns acasă leoarcă. Dar am supravieţuit.

Ca orice ploaie, a început cu câteva picături. Mare filozoafă, îi zic eu Roxanei: “Hainele ţi le splei, deci le uzi. Tu faci baie, deci te uzi, nu? Nu ne topim de la câteva picături. Hai să mergem.”

În fine, pe drum a început să plouă şi mai tare şi cum eram deja oleacă ude, am zis că de-acuma e tot aia. Mai fugeam, mai săream în bălţi, mai făceam din mână la maşinile care ne claxonau.. Partea bună e că m-am distrat, chiar îmi place să merg prin ploaie.

Cum sunt all-about-giving, urmează un:

Ghid de supravieţuire pe timp de ploaie

Eşti afară, te bucuri de viaţă, când o simţi: picătura de apă de pe obraz. “O, nu!”, începi să te panichezi. Nu te aşteptai la asta. Simţi adrenalina cum îţi curge prin vene. Simţi cum îţi creşte frecvenţa cardiacă. Repeţi în gând numărul de la salvare, te gândeşti la ce-i mai rău…

Dacă te regăseşti în descrierea de mai sus, înseamnă că viaţa ta o să se schimbe pentru totdeauna. Iată ce trebuie să faci:

În primul rând, păstrează-ţi calmul. Gândeşte-te la un loc uscat în care să-ţi pui telefonul mobil. Dacă ai o geantă impermeabilă, te-ai scos. Altfel, nu ştiu, în chiloţi.

Apoi trebuie să gândeşti pozitiv. Imaginează-ţi că eşti într-un film, sau nu ştiu. Imaginează-ţi că faci duş cu hainele pe tine. Sau cântă în gând. Ideea e să te bucuri de ploaie şi să te gândeşti că o să te dai şmecher şi o să spui apoi “Vaaai m-a prins ieri o ploaie..”

Când ajungi acasă, calculează cea mai scurtă rută până la baie. Ia un lighean, dezbracă-te şi pune toate hainele ude înăuntru şi lasă-le aşa să mediteze. Pentru ele trebuie să fi fost o aventură. S-au udat pantru prima dată fără să ameţească.

După, recomand să faci un duş, ca să ştii o treabă. Poate că Universul vroia ca tu să faci un duş în ziua respectivă.

După ce te usuci şi te imbraci în haine uscate (recomand haine cât mai călduroase – nu uitaţi de şosete şi bluză cu mânecă lungă! – deseori mersul prin ploaie e o scurtătură spre răceală) fă-ţi un ceai, mănâncă ceva.

După ce te-ai asigurat că tu eşti ok şi că nu o să răceşti, urmeză partea cea mai frumoasă: curăţenia.

Ia un mop sau o cârpă şi şterge apa de pe hol, sau de unde ai mai lăsat apă.

După recomand să se cureţe papucii. Dacă sunt adidaşi şi oricum era cazul să îi spălaţi, puneţi-i direct în maşina de spălat. Dacă nu sunt tare murdari, îi curăţaţi cu o perie, îi mai clătiţi cu puţină apă şi după îi puneţi la uscat.

Hainele se storc, şi ori se pun la uscat (după ce se usucă urmând a fi puse în coşul de rufe, respectiv la spălat), ori se pun direct în maşina de spălat, în funcţie de dispoziţie. (Nu uitaţi să scoateţi tot ce aţi avut prin buzunare.)

Dacă eşti fată, probabil ai avut şi o geantă cu tine. Se scot absolut toate chestiuţele pe care le aveai în geantă (te poţi folosi de oportunitatea asta să mai faci şi ordine poate) şi se şterg cu un prosop sau se aruncă, după caz. În cazul în care geanta e impermeabilă/semi-permeabilă, se şterge suprafaţa ei tot cu un prosop. În caz contrar, se pune la uscat lângă celelalte haine.

Brânza mă-tii!

Thursday, 2 June, 2011

O să vi se pară ciudat, chiar incredibil, dar şi eu mă mai enervez câteodată. Aşa flegmatică cum sunt. (Da, mă bucur că am descoperit ce temperament am.)

Eu când mă enervez uneori nu fac nimic. Sunt calmă şi răbdătoare cu toată lumea, în ciuda faptului că am mai spus acelaşi lucru de 100 de ori înainte şi tot nu s-a înţeles.

Alteori, dacă sunt ff nervoasă şi fiecare lucru care nu îmi convine îmi mai adaugă alţi nervi peste nervii respectivi, plâng. De obicei aştept să ajung acasă, nu-mi place să atrag atenţia (plângând). Mă duc acasă şi încep aşa să plâng de una singură degeaba. Dup-aia mă calmez.

Unice sunt însă momentele în care, de nervi, înjur. De cele mai multe ori şochez lumea. Eu sunt mai domnişoară aşa şi de obicei nu înjur; nu se poate spune că fumez (mai trag câte un fum de la var-mea, când mă simt şmecheră, dar, în medie, cred că fumez 3 ţigări pe an); nici nu prea beau..

Revenind, mă întrebam de ce mă calmează înjurătura. Nu numai pe mine, sunt mai mulţi care se calmează după ce înjură.

Căci, dpdv fiziologic, e la fel ca atunci când spui orice alt cuvânt. De ce nu reuşesc să mă calmez ţipând “mulţumeeeeeeeeeeeeeeeesc”, de exemplu?

Soluţia pe care am găsit-o se bazează pe o teorie care susţine că omului îi place să încalce regulile. Seamănă cu Teoria fructului interzis. E pur şi simplu aşa de cool să nu faci ce ar trebui să faci şi să faci ce nu ar trebui să faci. Pe această teorie se bazează şi industria ţigărilor, în opinia mea. Şi a fast foodului. Şi existenţa notelor proaste. Şi tot ei se datorează majoritatea divorţurilor. Şi mulţi oameni nu ar mai fi existat dacă această teorie ar fi fost falsă.

Eu cred că, ca atunci când mâncăm ciocolată, şi când înjurăm sau facem ceva care “încalcă regulile”, se eliberează în creierul nostru endorfine care ne dau senzaţia de plăcere, ne fac să fim fericiţi. Aceste endorfine, cred eu, ne fac şi să ne calmăm.

Poor little Earth

Friday, 22 April, 2011

Nu pot spune că sunt un bun creştin. Adică pot, dar aş minţi. Nu sunt un bun creştin, pentru că a fi un bun creştin înseamnă, prin definiţie, a respecta “regulile” creştinismului, respectiv ale bisericii.

Deoarece: nu mă duc în fiecare duminică la biserică, nu mă spovedesc şi împărtăşesc suficient de des, nu prea dau bani bisericii, nu cred necondiţionat, nu fac tot ce-mi zic preoţii, etc, nu sunt un bun creştin. Cel mult unul mediocru, datorită mamei.

Nu neg existenţa lui Dumnezeu şi sunt de acord cu principiile creştine.

Nu sunt de acord, însă, cu unele “reguli” ale bisericii. Pur şi simplu nu pot crede necondiţionat tot ce-mi prezintă dieceza.

Exemplu: Spovada. Nu cred că dacă îi povestesc preotului păcatele pe care le-am făcut, şi acesta îmi dă o rugăciune, pot pleca în continuare cu un “cazier curat”. Am insultat o persoană, să zicem. Nu îmi explic cum o rugăciune făcută într-un mod mecanic repară greşeala pe care am făcut-o. Consider că abia după ce îmi cer scuze şi îi fac 2 complimente sincere pot spune că m-am “revanşat”. Lucru pe care îl pot face şi fără să mă spovedesc.

Mie îmi place să fac bine dpdv moral. Pentru că aşa sunt eu. Nu îmi place să fac rău, pentru că mă simt eu rău. Am remuşcări & stuff. Şi sunt mândră de mine când ştiu că am făcut un lucru bun.

Mi se pare normal să îţi ajuţi aproapele, să nu furi, să nu îţi baţi joc de resursele Terrei, etc. Unde ar ajunge omenirea dacă ar fi fiecare egoist? Dacă nu ar exista colaborare între oameni? Nu am mai evolua, am fi mai răi ca animalele şi rasa umană ar fi dispărut deja.

Partea tristă e că nu toată lumea realizează aceste lucruri şi unora e nevoie să le spui că or să ardă în iad pentru totdeauna dacă nu le respectă. Din această cauză, sunt pro-creştinism, deşi nu sunt un bun creştin.

Ei spune!

Wednesday, 27 October, 2010

Ei spune, căt de deştep tre să fii ca să staaaaaaai şi să aştepţi să se facă fierbinte-fierbinte apa..

După care iar să staaaaaaaai şi să aştepţi să se răcească cafeaua..

Pentru nişte fiinţe atât de inteligente precum ne considerăm, noi oamenii facem cam multe lucruri stupide.

(Nesul meu se dizolvă şi în apă călduţă.)

Despre mate

Wednesday, 13 January, 2010

Începem cu un link: Decenu1234

Irene, c-aşa o cheamă pe Decenu1234, e o bună prietenă de-a mea care şi-a pus o întrebare plauzibilă, pe care toţi ne-o punem cel puţin o dată în viaţă: La ce mă ajută matematica?

Pentru ce să învăţ eu cum se extrage radicalul de ordinul 4, ecuaţia de gradul 3, sau a n-a cifră a numărului 12345678910111213…999?

Răspunsul e foarte simplu: Ca să înveţi să gândeşti.

Aşa cum sportul îţi antrenează muşchii corpului, la fel matematica îţi antrenează creierul. Înveţi să procesezi mai repede informaţii şi să găseşti soluţii la problema reală pe care o întâmpini. Sau să iei în considerare toate variantele atunci când vrei să pui un plan în aplicare. Şi nu în ultimul rând, să calculezi restul de la pâine. Ăsta e scopul şirului de numere 1,11,111,1111,….,111..111(de n ori) .

Hai să mai scriem pe blog

Friday, 18 December, 2009

Nu sunt bloggăriţa exemplu, şi nu ar trebui să comentez de alţii, dar am să-mi prezint opinia:

Mă enervează bloggerii cu, ceea ce numim noi realiştii, figuri de Eminescu.

Când zici Eminescu te gândeşti automat la arta de a crea, la a folosi anumite cuvinte, expresii, metafore pentru a exprima ceva la nivel de semnificaţii. Normal că ceea ce scrie Eminescu sau alţii sună într-un fel, ori are un ton grav şi solemn, ori îţi inspiră o anumită atmosferă. Dacă Eminescu scrie despre primăvară, orice cuvând din poezie îţi inspiră primăvara.

Există foarte mulţi bloggeri care scriu texte ficţionale şi folosesc expresivitatea pentru a reda ce vor să spună, lucru de lăudat. Nu-i uşor să realizezi analogii sau să alegi cuvintele potrivite. Numai că, printre aceşti bloggeri, există şi unii care fac exces de expresivitate, scriind numai de dragul de a scrie şi de a se crede Eminescu, fără să aibă un subiect de fapt. Folosesc multe cuvinte “grele” ca să impresioneze, şi le folosesc doar pentru că sună bine. Să rămânem noi impresionaţi, să credem că cine-ştie ce geniu neînţeles e respectivul şi că ne depăşesc pe noi substraturile ascunse ale textul său, când acesta nu scrie de fapt nimic concret sau inventează că simte ceva doar ca să aibă ce să scrie. Dacă citim cuvinte “grele” ca “iubire”,”dor”, “moarte”,”sfârşit” nu mai urmărim să vedem ce vrea să zică respectivul, ci vedem doar expresivitatea textului.

E bine să ai expresivitate, dar ea se valorifică când o foloseşti ca să spui ceva, şi nu doar ca să sune bine şi să pari tu un Eminescu neînţeles.

%d bloggers like this: