Pauzele lungi și scurte

Sunday, 10 March, 2013

Image

Când auzeam binecunoscuta frază: „Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”, mă gândeam că e doar o glumă. Dacă faci pauze lungi și dese, aloci mai mult timp pauzelor decât lucratului, deci, puțin probabil să fii productiv. Plus că, (noțiune învățată mai recent ce-i drept) primele 10 minute din orice activitate pe care o începi nu sunt deloc productive. E perioada de adaptare a organismului la noua activitate. Creierul își creează noi conexiuni, accesează anumite informații stocate în memoria ta. Caută, printre conexiunile prăfuite, o urmă de ceva cunoscut (limbaj expresiv, huh:> ).

Ce vroiam să spun e că am găsit o nouă interpretare frazei respective, în care chiar are sens. Ideea e următoarea: cu cât iei mai multe pauze și mai lungi, cu atât ești mai odihnit, deci capabil să lucrezi mai eficient și cu mai multă atenție. Însă cuvintele „lungi” și „dese” sunt termeni relativi, și aici intervine problema: ce unitate de măsură folosești pentru a determina influența lungimii pauzelor asupra eficienței? Și când devin pauzele dăunătoare productivității?

Rămân 3 cazuri: pauze scurte și rare, pauzele scurte și dese și pauzele lungi și rare.

Pauzele scurte și rare duc la epuizare, ceea ce nu e deloc eficient. Când ești obosit, un lucru îți poate lua de 2-3 ori mai mult decât în mod normal.

Pauzele scurte și dese, în opinia mea, nu fac decât să te deruteze. Nu ai timp să te odihnești, îți strică concentrarea, fiecărei pauze îi urmează o perioadă de reacomodare și e posibil să nu fii deloc eficient și să tragi de timp până la următoarea pauză, pentru că nu ai reușit să te odihnești complet.

And the winner is, după mine, pauzele lungi și rare. O pauză lungă te ajută să te odihnești complet, iar după aceasta să revii cu forțe noi și să reîncepi activitatea. Fiind rare, timpul alocat reacomodării va fi mai mic.

Cum spuneam, termenii „lung”, „scurt”, „des”, „rar” sunt termeni relativi. Acest post este făcut după interpretarea mea, my common sense. Puteți să nu fiți de acord cu mine, nu mă supăr.

 

Advertisements

Tea addict

Thursday, 15 November, 2012

Îmi place ceaiul. Ceaiul e bun și foarte sănătos. Mai ales dacă îl indulcești cu miere și îi pui lămâie. Cum îmi place să zic când îmi fac o cană de ceai: “It’s a cup of health!”/”Sănătate pură!” (mama nu știe engleză)

În ultima vreme beau cam 4 căni de ceai pe zi: dimineața ceai negru (să mă laud cu această ocazie că nu mai beau cafea – am înlocuit-o cu ceaiul negru), la școală îmi iau ceai de mentă, după-amiaza îmi fac un ceai verde și seara beau ceai de roiniță. Mi se pare că am găsit un echilibru.. Nu mi se pare că beau așa de mult, deși unii îmi zic tea addict. :))

Și chiar dacă ar fi o dependență, cred că ar fi cea mai sănătoasă dependență ever.

De obicei, dependența de un anumit lucru este determinată de sentimentele pe care le ai în momentul în care fumezi țigara respectivă/bei paharul de alcool/ tragi gura de aer cu prelandez/ mănânci mac etc. Te face să te simți bine, chiar dacă este efectul direct al substanțelor ce determină eliminarea endorfinelor în creier, sau e doar starea pe care o asociezi tu – relaxare, uiți de griji, evadezi din viața reală, amâni momentul în care va trebui să iei decizii, mergi in your happy place, unde nu ai responsabilități, griji sau stres. E o pauză, un timp pentru tine, în care te relaxezi și faci doar ce vrei, ce-ți place.

Tot un fel de dependență pot să îmi dezvolt de la un simplu serial. M-am uitat zilele trecute la The Mentalist. Serialul e mișto, mai ales pentru mine, care sper să ajung într-o zi un fel de House care să poată citi oamenii după gesturi și îmbrăcăminte. Însă, când se termina un episod, eram așa tristă că trebuie să mă întorc la viața mea reală, care, comparativ cu ce se întâmplă în serial, sucks. Preferam să pun următorul serial decât să-mi scriu sau orice altceva ar fi trebuit să fac. Așa mi se întâmplă și cu ceaiul..

Pun “pauză” la viața reală, nu îmi pasă cât am de învățat, îmi bag picioarele și mă duc să-mi aprind o țigară, să iau o pauză, să mă relaxez. În cazul meu, îmi fac un ceai.

Dacă sunteți obișnuiți să citiți posturi bine structurate, cu introducere, argumente cu exemple, încheiere, care să prezinte în mod logic opinia în legătură cu un anumit subiect, you’re gonna have a bad time.

Am uitat să zic că am scris acest post în timp ce savuram o cană cu ceai..

Umorul denotă inteligență

Thursday, 6 September, 2012

Nu m-am gândit la asta.

Mi-a spus Ioana (discuții la ora 6 dimineața, după o noapte de dat din cap). Eram în autobuz și când mi-a zis chestia aia am simțit cum mi se aprinde un beculeț în cap și luminează tot autobuzul, fix ca în desene.

“Da chiaaaaaaarr!!”, își zicea creierul meu obosit și puțin vesel, “am să scriu un post despre asta”.

Deci iată-mă scriind un post despre asta.

Problema e că, dacă atunci aveam multe idei, acum (3 zile mai târziu) am cam uitat tot, în afară de fraza-cheie din titlu.

Mi se pare destul de explicită. Dacă te duce capul să faci glume bune, înseamnă că te duce capul.

E posibil să fii inteligent chiar dacă nu ai simțul umorului.

Iar dacă ești amuzant, adică faci lumea să râdă de tine, asta nu înseamnă că ești inteligent. Ba posibil din contra, să râdă de cât ești de prost. Mai este și posibilitatea ca cei care râd să fie proști, și persoana de care râd să nu fi făcut nimic, dar asta-i altă poveste.

Meh, cam asta e. The end. Stay tuned.

 

Material

Friday, 27 January, 2012

Fundal sonor:

Nu mai țin minte despre ce vroiam să scriu, țin minte doar că vroiam să scriu. E și ăsta un mod de a te descărca… De a-ți exprima frământările sufletești și de a afla că nu ești singur.

Suntem ființe foarte complexe, noi oamenii. Nu cred că mai există o specie care să zică ceva cu gura, și altceva cu trupul. Sau cu mers biped.. Adică mai sunt, da’ puține. E ciudat mersul ăsta biped. Am fi fost loserii junglei dacă nu am fi stat în orașe.

Oare animalele au rușine? Sau orgoliu? Pisicile da. Pisicile sigur au orgoliu. Da-mi plac. Mai ales puii. Sunt așa drăguți, îmi vine să-i mănânc.

Oare noi, oamenii, putem să alegem cine să fim, sau suntem așa cum ne-am născut? Oare oamenii buni sunt buni pentru că s-au luptat cu ei înșiși și au făcut fapte bune, sau sunt buni că așa sunt ei, așa s-au născut, așa le e scris în gene? Oare eu dacă aleg mâine să fiu determinată, o să fiu determinată că așa am ales sau m-am născut cu dorința de a fi determinată? (Simt nevoia de un philosoraptor aici.)

Brânza mă-tii!

Thursday, 2 June, 2011

O să vi se pară ciudat, chiar incredibil, dar şi eu mă mai enervez câteodată. Aşa flegmatică cum sunt. (Da, mă bucur că am descoperit ce temperament am.)

Eu când mă enervez uneori nu fac nimic. Sunt calmă şi răbdătoare cu toată lumea, în ciuda faptului că am mai spus acelaşi lucru de 100 de ori înainte şi tot nu s-a înţeles.

Alteori, dacă sunt ff nervoasă şi fiecare lucru care nu îmi convine îmi mai adaugă alţi nervi peste nervii respectivi, plâng. De obicei aştept să ajung acasă, nu-mi place să atrag atenţia (plângând). Mă duc acasă şi încep aşa să plâng de una singură degeaba. Dup-aia mă calmez.

Unice sunt însă momentele în care, de nervi, înjur. De cele mai multe ori şochez lumea. Eu sunt mai domnişoară aşa şi de obicei nu înjur; nu se poate spune că fumez (mai trag câte un fum de la var-mea, când mă simt şmecheră, dar, în medie, cred că fumez 3 ţigări pe an); nici nu prea beau..

Revenind, mă întrebam de ce mă calmează înjurătura. Nu numai pe mine, sunt mai mulţi care se calmează după ce înjură.

Căci, dpdv fiziologic, e la fel ca atunci când spui orice alt cuvânt. De ce nu reuşesc să mă calmez ţipând “mulţumeeeeeeeeeeeeeeeesc”, de exemplu?

Soluţia pe care am găsit-o se bazează pe o teorie care susţine că omului îi place să încalce regulile. Seamănă cu Teoria fructului interzis. E pur şi simplu aşa de cool să nu faci ce ar trebui să faci şi să faci ce nu ar trebui să faci. Pe această teorie se bazează şi industria ţigărilor, în opinia mea. Şi a fast foodului. Şi existenţa notelor proaste. Şi tot ei se datorează majoritatea divorţurilor. Şi mulţi oameni nu ar mai fi existat dacă această teorie ar fi fost falsă.

Eu cred că, ca atunci când mâncăm ciocolată, şi când înjurăm sau facem ceva care “încalcă regulile”, se eliberează în creierul nostru endorfine care ne dau senzaţia de plăcere, ne fac să fim fericiţi. Aceste endorfine, cred eu, ne fac şi să ne calmăm.

Dilemă

Thursday, 26 May, 2011

Acum câţiva ani, după o vizită interesantă la Policlinica Industrială, viaţa mea avea să se schimbe: se părea că am nevoie de ochelari. Motivul este încă un mister neelucidat (nu există dovezi că stăteam până la 4 noaptea să citesc la lumina telefonului).

Am purtat eu ochelarii 16/24 (nu ştiu cum faceţi voi, dar a purta ochelari când dormi e ca şi cum ai da cu spray în RATP: useless and disappointing) până m-am cam plictisit aşa de ei, după care îi purtam doar când îmi mai aduceam aminte… După care îi purtam doar când îşi mai aducea aminte mama…

În prezent îi port prin casă şi la şcoală în ora de mate (se pare că, nu-mi explic cum, dar contează ce cifre copiez de pe tablă).

Revenind la titlu, respectiv la subiect: picăturile de astăzi de la oftalmolog mi-au deschis ochii (şi la propriu, şi la figurat) şi m-au făcut să-mi pun următoarea problemă:

Să spunem că nu port de obicei ochelarii.

Dacă îi port atunci când mă duc la oftalmolog, e de bun-simţ sau e ipocrizie?

Pentru că, pe de-o parte, dacă de obicei nu îi port, de ce să mă prefac că i-aş purta doar atunci când mă duc la doctor?

Pe de altă parte, având în vedere că doctorul mi-a spus să îi port, ar fi de bun-simţ ca măcar atunci când mă duc la el la consult să îi port…

Îmi înţelegeţi dilema?

Ei spune!

Wednesday, 27 October, 2010

Ei spune, căt de deştep tre să fii ca să staaaaaaai şi să aştepţi să se facă fierbinte-fierbinte apa..

După care iar să staaaaaaaai şi să aştepţi să se răcească cafeaua..

Pentru nişte fiinţe atât de inteligente precum ne considerăm, noi oamenii facem cam multe lucruri stupide.

(Nesul meu se dizolvă şi în apă călduţă.)

Musca orgolioasă

Tuesday, 10 August, 2010

Stăteam şi mă gândeam (doar nu am să mă gândesc fără să stau)… la gâza asta de pe monitor care se tot bagă în scrisul meu.. Cred că se simte ca-n Disneyland: “Eeee! Lumină!! Animaţii! De ce se agită săgeata asta singură aicea?”

Aş omorâ-o, da-i prea mică şi simpatică. Plus că-mi murdăresc monitorul..

Acuma se dă cu capul de sticlă.. Cred că-i suicidal..

Nu, de fapt, intervenţia gâzei a întrerupt un proces mai complex de gândire.. Mă gândeam la orgoliu.

La ce naiba ne ajută pe noi orgoliul ăsta? De ce să ne complicăm viaţa?

Mă refer la orgoliul ăla stupid, gen să nu îţi ceri scuze, deşi realizezi că ai greşit sau să nu faci tu primul pas, doar ca să-l facă celălalt. La genul ăsta de orgoliu mă refer, nu la urmarea unor principii de viaţă.

(Ceva e în neregulă cu gâza asta, o ia la sud)

(Ah, gata, şi-a revenit)

Orgoliul meu e puţin mai ciudăţel aşa. De obicei, mă gândesc dacă am dreptate şi se merită să o ţin pe a mea şi dacă realizez că cea mai inteligentă soluţie ar fi să las de la mine, las. Însă am descoperit recent că nu-s chiar atât de orgoliuless.

Faza pe scurt: Am fost la Siret, la bunici (îmi place tare la Siret), m-am certat cu bunică-mea, mi-a spus nişte chestii nasoale, am plecat acasă şi am zis că nu mai merg niciodată la Siret. Deşi, teoretic, ne-am împăcat, tot nu vreau să mă mai duc niciodată la Siret, doar fiindcă atunci când i-a zis mama că nu mai vin niciodată, bunica a râs şi a zis că glumesc. Bunica e genul de persoană care se răzgândeşte des.. La ea azi e albă, mâine-i neagră. De aia, m-am autoanalizat eu aşa, şi cred că de asta mă încăpăţânez să nu mai merg, să-i arăt şi lui bunică-mea ce înseamnă să ai cuvânt. E vorba de principiu.

(Oaaa, incă-o gâză! Haha, asta se sperie de mouse!)

Amintiri din copilarie

Monday, 17 May, 2010

Eram prin clasa a3a..Tocmai invatasem sa fac liliacul.. Eram tare fericita ca stiam sa fac liliacul, si stateam cocotata pana imi venea sangele in cap..

Era un semicerc cu bare, intr-o parte mai dese si intr-o parte mai rare, si erau 2 locuri unde puteai sa faci liliacul, unde stateam cocotati ca doi lilieci eu si cu iubitul meu, care era in clasa a5a. (Tin minte ca imi aducea inele de la Gusto si ma chema afara, sa facem liliacul, si eu eram atat de fericita..)

Cred ca se observa ca imi placea tare sa fac liliacul, si de asta ma ofticam cand imi venea sangele in cap si trebuia sa ma ridic.

Si atunci am avut prima mea mare incertitudine, gandita de creierasul meu:

Daca atunci cand stam cu capul in jos, ne vine sangele in cap, de ce, atunci cand stam normal, nu ne vine sangele in picioare?

Despre mate

Wednesday, 13 January, 2010

Începem cu un link: Decenu1234

Irene, c-aşa o cheamă pe Decenu1234, e o bună prietenă de-a mea care şi-a pus o întrebare plauzibilă, pe care toţi ne-o punem cel puţin o dată în viaţă: La ce mă ajută matematica?

Pentru ce să învăţ eu cum se extrage radicalul de ordinul 4, ecuaţia de gradul 3, sau a n-a cifră a numărului 12345678910111213…999?

Răspunsul e foarte simplu: Ca să înveţi să gândeşti.

Aşa cum sportul îţi antrenează muşchii corpului, la fel matematica îţi antrenează creierul. Înveţi să procesezi mai repede informaţii şi să găseşti soluţii la problema reală pe care o întâmpini. Sau să iei în considerare toate variantele atunci când vrei să pui un plan în aplicare. Şi nu în ultimul rând, să calculezi restul de la pâine. Ăsta e scopul şirului de numere 1,11,111,1111,….,111..111(de n ori) .

%d bloggers like this: